Strategiile de stabilitate

Strategiile de stabilitate, numite si strategii de stagnare sau strategii conservative, sunt specifice organizatiilor multumite de “starea economica si sociala” la care au ajuns, dupa un efort deosebit. Strategiile de acest tip nu pot fi considerate strategii pe termen lung.

Compania realizeaza o serie de schimbari, de mica anvergura, în tehnologii, în structura organizatorica, în produse sau servicii, în politicile de distributie, în tehnicile de marketing. Se poate ajunge chiar la crestere, dar cu un ritm mai incet.

Aceste strategii sunt adesea adoptate ca urmare a unora dintre urmatoarele situatii:

1. Atata vreme cat firma functioneaza bine si performantele ei sunt multumitoare nu exista motive peremptorii pentru schimbarea strategiei curente;
2. Orice modificare a orientarilor strategice si a planurilor de materializare a acestora antreneaza riscuri pe care managementul firmei nu este dispus sa si le asume;
3. Rutina care se insinueaza treptat în exercitiul managerial si în activitatea tuturor salariatilor firmei îndeparteaza progresiv sansele efectuarii unor schimbari strategice semnificative;
4. Perspectivele de crestere prevazute de managementul firmei nu sunt promitatoare si, în consecinta, nu justifica efectuarea unor schimbari strategice;
5. Resursele financiare ale firmei au fost, practic, epuizate in procesul cresterii rapide a acesteia, fiind necesara o perioada de pauza pentru acumularea de noi resurse în vederea relansarii cresterii în viitor.

Acest tip de strategie este urmat, îndeosebi, de firme mici private, precum si de firme de mari dimensiuni din industriile mature si din cele stabilizate cum ar fi, de exemplu, industria farmaceutica, cea a energiei nucleare, cea a bauturilor si tutunului, precum si serviciile publice.